apel pentru prietenii linișt-ite.

nu știu nimic mai poluant decât conversațiile care acoperă disconfortul de liniște.

nu le practic, nu le încurajez și dacă sunt pusă în fața lor, încerc să mă extrag cât mai repede cu putință.

în întâlnirile mele cu prieteni (și nu numai) constat o discrepanță pentru care deocamdată nu am soluție.

căci simt nevoia unei soluții.

oamenii vor să vorbească în prezența altor oameni, cred ca e o pornire automată ca dacă ești prin preajma cuiva cunoscut, să începi să folosești cuvinte.

ori pentru că ești efervescent tu, ori pentru că nu știi să taci, ori pentru că ești nevorbit, ori pentru că vrei sa transmiți lucruri, ori pentru că e modul tău de relaționare ... și cine știe câte motive mai sunt?

și da, evident că are sens și utilitate să vorbim, dar ... cum ar fi să ne întâlnim și dincolo de ce credem că avem să ne spunem? 

petrec mult timp fără companie umană în sensul clasic al acestei înțelegeri.

cu alte cuvinte, am un număr restrâns de interacțiuni verbale organizate în jurul unor revederi, teme, networkinguri sau nevoi concrete.

însă nu sunt lipsită de prezența oamenilor, de compania lor, de interacțiuni dincolo de vorbe.

sunt conștientă de riscul de a-mi risipi din capacitatea de a purta conversații prin cuvinte; simt uneori că devin stângace, că nu-mi păstrez direcția subiectelor și traversez zece teme pe minut, că mă întrerup des și acopăr oareșce neputințe cu ăăăăăăăăă-uri, că nu-mi vin cuvintele pe care le doresc ... pe scurt, că mă chinui să spun ceva pentru că ceilalți vorbesc.

și asta nu pentru că n-am vocabular :), întrucât în scris nu am acest disconfort; când scriem, față de când vorbim, ne folosim alte zone de creier ... și mai ales, accesăm zone de conștient / subconștient / inconștient în mod diferit.

la fel, când vorbim, nu doar legăm litere între ele ... ci alegem o tonalitate, o cadență, gesticulăm; deci un peisaj mult mai complex.

pe de altă parte, e posibil ca inconveniențele pe care le simt să vină din hăul căscat între bogăția pe care am descoperit-o în afara cuvintelor rostite și sărăcia pe care încep să o simt când se umple spațiul de sunete nenecesare.

îmi remarc dorința și bucuria de a fi în prezența oamenilor. atât.

de a sta cu ei, de a-i primi dincolo de cuvinte, de a mă oferi lor la fel.

fără analize, fără interpretări, fără ce ar fi dacă-uri, doar mers în aceeași direcție prin viață pentru o scurtă perioadă de suprapunere. 

sub alte forme și mecanisme, știi când simți să te îndepărtezi de cineva sau să te apropii, pur și simplu e în aer; doar că vorbele obturează canalul ăsta de comunicare.

oare de ce vă e atât de greu să tăceți?

știți care e motivul pentru care cred că merită să încercați? în momentele prelungite de liniște, există o pornire firească de a ezita să spui ceva; simți importanța pauzei, cumva începi să auzi alte lucruri și te întrebi dacă e cumva momentul, când e momentul potrivit să întrerupi ceva care dintr-o dată apare ca prețios.

chiar dacă te mănâncă să zici ceva, te gândești serios dacă merită să riști, să faci pasul.

și asta nu pentru tine, ci din respect și apreciere pentru celălalt.