taxa pe indolență

deci ... am avut la dispoziție 5 kg de prune alese cu care să mă delectez pe îndelete.

doar că ... având o fereastră relativ strâmtă de perisabilitate, n-am avut multe opțiuni.

- party cu prune

- să fac prăjituri

- să mănânc prune dimineața, prânz, seară, eventual și noaptea ca să-mi fac targetul

- să le congelez

pentru că zic pas la mulțimi de oameni aduși la grămadă de o temă și ies doar cu a selected few, mi-au rămas trei opțiuni.

cura de prune nu e tocmai genul de detox pe care mi-l imaginez, deci două.

dacă le congelezi își pierd din textură și consistență, deci una.

așa că m-am pus de făcut lista de ingrediente pentru cea mai bună prăjitură cu prune pe care o știu.

printre altele, zicea acolo

- 400 de grame de zahăr / eu am "inovat" și am luat o cutie de 300 g de zahăr de cocos pentru că are indice glicemic la jumătate; smart, nu? da, așa am zis și eu.

- 300 g făină / eu am luat făină integrală ca să fie cu fibre; da da.

- o cană cu lapte / eu am pus lapte de ovăz, să fie cu sănătoșenie până la capăt.

- 1 kg de prune / eu am pus 1,5 și aproape 1 kg de afine, să fie pe bogăție de antioxidanți și antocianini.

m-am distrat, a fost mișto de tot până am dat-o la cuptor.

ce mi-a ieșit a fost cea mai urâtă prăjitură din univers.

mă uitam complet învinsă și dezabuzată la o suprafață de 60 x 50 cm de nuanțe de mov tremurate și lichide în același timp, lălâi, însăilate prin spuma de albuș și ținute la un loc doar de foaia de copt.

ceva rău de tot.

până să-mi amintesc de aportul meu la rețetă, stăteam și mă uitam la ea, neștiind dacă e nevoie de curaj s-o gust sau s-o arunc.

știind ce am băgat în ea, cumva mă gândeam cât de rea poate fi?

oricum, planul nu era să o duc la expoziție - ea un fel de artă era, știți ce zic? - ci să găsesc un mod deștept de a conserva 1,5 kg de prune.

mă rog, după vreo 10 minute de dileme și închinat în fața ei, am luat o lingură și taurul de coarne: era timpul să beau din prăjitură.

mi-am ars limba ca la cartea de cum să nu te arzi pentru începători.

băi, deci ... tuțțțțțțț! horror.

slaba intenție de aluat era rece, prunele și afinele erau lavă.

am citit pe net despre delta-ul ăla de temperatură: alimentele cu multă apă în ele mențin căldura mai mult timp pentru că au indice de căldură specifică mai mare blah blah.

morții ei de fizică, nu mi-a plăcut niciodată; dna Balaban, se aude? mi-atz irosit șansa la o materie frumoasă.

dar parcă bucătăria era cu chimia, nu? 

aaaanyway.

după ce mi-am șters lacrimile și ventilat limba pe geam cu foenul, am așteptat un pic până să simt că-mi revine gustul.

am suflat în prune ca-n iaurt, și am luat o nouă lingură de zeamă de prăjitură.

băi, deci mi-a ieșit așa de dulce, c-a început să-mi curgă și nasul și ochiul stâng - ăla emoțional. 

plângea existența în mine, vă zic.

am dat email la stomatolog pentru luni la prima oră să-mi rezolv cele 30 de carii noi pe care mi le-am provocat în 30 de secunde.

jesus fucking christ, ce-a fost asta.

am pus mai puțin cu 25% de zahăr decât în rețetă, wtf happened?

ah, fructele ... s-au copt accelerat, nu?

da, aia a fost.

super.

cert e că după ce mi-au revenit simțurile și rațiunea, sațietatea mi s-a pus pe mut și mi-am băut mințile cu jumătate de tavă.

că deși arăta ca un animal dreptunghiular mort ciupit de lupi flămânzi, gustul nu era așa de rău.

oricum, n-am fost prea înțeleaptă, căci nu cred că am fost departe de un șoc glicemic.

după ce am oprit destrăbălarea, m-am uitat la mine în oglindă, cu dor de un moment, orice moment în care am fost mândră de mine.

apoi am fost pa, m-am auto-eșuat pe parchet ca o focă rătăcită în ea însăși, în plină transpirație de la, probabil, ședința de pe scara blocului digestiv: hai că avem incendiu la mansardă.

printre sirene de ambulanță și pompieri, m-am auzit pomenită de pancreas pentru indolență în stadiu avansat.

așa e când ți-o furi.

gemeam dar nu știam de ce. 

pur și simplu gemeam continuu în poziția în care în mod normal, ai naște.

m-am efectiv târât spre unul din pereți și mi-am urcat picioarele pe el ca să încerc un soi de alinare în formă de L si cu puțină îndulgență, de Y în 3D.

după vreo jumătate de oră de gemete, parcă a fost un pic mai bine.

stăteam cu spinarea lipită de parchet, cu tălpile în poziție de rugă și cu ochii închiși, gândindu-mă la statisticile despre speranța de viață a celor care trăiesc în cuplu față de cea a celor care trăiesc singuri.

e mai mare.

da, e mai mare; ei zic că de la conexiune umană, serotonină, endorfine blahblah.

mda, nu cred.

eu zic că e de la semnalele de alarmă pe care ți le dă colegul de casă când te vede prost (presupunând ca el nu e).

și de la modul în care își exprimă iubirea față de tine, voindu-și lui binele.

că dacă tu ești bine, e și el.

și oricum, îmi ziceam eu zgâindu-mă la tavan, studiile zic mai degrabă de lungimea vieții, nu și de calitatea ei.

concluzia serii s-a scris singură: trebuie să-mi umblu puțin la IQ.